Studenți

Cele mai bune predici ale studenților sunt postate pe această pagină

Predică la duminica a XXX-a după Rusalii,

a tânărului bogat ( Lc 18, 18- 27)

Marian Jelescu - student anul IV 

                                                              

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh,

Captatio benevolentiae

„Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” (Lc. cap.18, v. 19). Stimați teologi, numai lui Dumnezeu i se cuvine titlul de bun, Mântuitorului – și numai Lui. Lumea a avut dintotdeauna învățători. Dar numai Acest Învățător este cu adevărat bun. Numai El este desăvârșit. Chiar și cei mai buni învățători ai lumii au putut fi doar parțial buni, precum și cele mai bune învățături sunt bune numai în parte. În cazul lui Hristos însă, El este bun la modul absolut iar învățătura Sa este bună la modul absolut.

Anunțarea temei

Încercând, la rândul nostru, să ne lăsăm învățați de Pedagogul Hristos, astăzi vom reflecta împreuna asupra pericopei evanghelice de la Luca, cap.18, v.18-27, citite în duminica a XXX-a după Rusalii, despre dialogul lui Iisus cu tânărul bogat.

Tratarea temei

Evanghelistul Luca își începe relatarea astfel: „Și L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Matei și Marcu, descriind și ei întâlnirea celor doi în cap. 19, respectiv 10, spun ca acest tânăr „avea multe avuții”. Luca va completa prin precizarea că era „dregător”. Marcu ne descoperă și el modul în care acest tânăr dregător bogat vine la Hristos: „Atunci a alergat la El acel tânăr bogat și, îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba” (Mc. 10, 17). Felul în care s-a apropiat de Hristos este vrednic de toată lauda. A alergat la El, a îngenunchiat, cerând sfat despre cel mai important lucru din lumea aceasta: despre viată veșnică, despre dobândirea ei. Acest tânăr deosebit a venit cu toată inima, nu ca fariseii care căutau să-L ispitească pe Iisus. Spun că era deosebit nu pentru că era bogat, dragator, ci pentru dorința lui de a dobândi viată veșnică și pentru că, deși tânăr, se silea să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Însuși Iisus l-a privit cu dragoste pe acest tânăr râvnitor (cum aflăm tot de la Sf. Ev. Marcu în cap. 10).

            Tânărul acesta a auzit, desigur, multe lucruri bune despre Iisus și a venit la El ca la un Învățător. Așa i se și adresează: „Învățătorule bun”. Răspunsul Învățătorului este foarte important însă: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” De ce refuza Mântuitorul titlul acordat de tânăr? El, cunoscând inima tânărului, a citit gândurile lui ca pe o carte deschisă, a văzut ca tânărul nu știe cine este El, crezând că e doar un om bun și un bun învățător. Sfântul Nicolae Velimirovici, explicând formularea tânărului, spune deosebit de frumos: „Învățătorule bun.. Cu aceste cuvinte s-a îndreptat tânărul spre Hristos. Cel care și-a petrecut toată viața în temniță (se referă aici la temnița necunoașterii de Dumnezeu, în care suntem prizonieri patimilor), fără altă lumină decât a unui opaiț, păcătuiește oare atunci când, văzând pentru întâia oară soarele, Îl numește și pe acesta opaiț? (…) Fără să-și dea seama cu Cine vorbește, nu-și dă seama nici ce spune.” Sfântul Chiril al Alexandriei, interpretează refuzul Mântuitorului și îl redă astfel: „Pentru ce Mă numești bun, dacă încă nu ai crezut că sunt Dumnezeu? Căci numai unul Dumnezeu este bun”.

În continuare, ca răspuns la căutarea tânărului, Hristos îi sugerează cinci porunci din a doua parte a Decalogului. Tânărul, la acest sfat al Mântuitorului, afirmă că toate acestea le-a păzit din copilăria sa. El, după tradiția mozaica, împlinea poruncile și le cunoștea pe dinafară, din copilărie. El credea ca Iisus nu îi spune nimic nou, ci doar repetă învățături vechi dar, orice poruncă veche rostită de Hristos primește un nou înțeles, un duh nou; astfel, dacă tânărul ar fi împlinit poruncile în sensul lor adânc, hristic și nu numai în sens formal, ca fariseii, ar fi fost detașat sufletește de avuțiile sale și nu i-ar fi fost greu să îndeplinească ce îi spune Hristos în continuare: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie. (v. 23)”. Prin aceasta Hristos îl îndeamnă pe tânăr să fie el stăpân al averii sale, iar nu rob al lor. Îi spune asta pentru că averea pusese stăpânire pe el, i-a cuprins încet sufletul, i-a anihilat voința; așadar îl îndeamnă să o vândă săracilor, să facă acest lucru ca un stăpân peste voința sa. Săracii sunt cei care folosesc bogăția lui nu ca să se împodobească cu ea, nu ca să se înrobească ei, ci ca să aibă pâinea de zi-cu-zi, să poată îndura viața. De ce l-a sfătuit Domnul pe tânăr să-și vândă averea și să o dea săracilor și nu i-a spus doar să vină după El, așa cum a vorbit celui ce voia să se întoarcă să îngroape pe tatăl său? Sfântul Nicolae Velimirovici găsește două interpretări: mai întâi, dacă nu își vindea averea, se găsea vreo rudă să o moștenească iar aceia ar fi putut ajunge chiar în starea tânărului, în robia averii; în al doilea rând, Hristos a vrut să aprindă în tânăr iubirea și mila/compasiunea pentru aproapele, să cunoască bucuria de a da și de a face bine. Pentru asta îi vestește în continuare răsplata veșnică, anume „comoara din ceruri”, astfel bunurile pe care le va primi vor fi nesfârșit mai mari decât cele de care se lipsește.

Astfel, mângâind-l/asigurând-l cu încredințarea comorii din ceruri pentru aparenta pierdere din aceasta lume, Mântuitorul îl cheamă la Sine: „Vino și urmează Mie”. Sfântul Nicolae Velimirovici, din nou, expune frumos și plastic această idee: După ce ai lăsat toate, vino întreg după Mine, căci nu poți merge după Mine cu un picior iar cu celălalt după bogățiile tale, nu poți să te uiți la Mine cu un ochi și cu celălalt la bogățiile tale. Tânărul a ascultat cu luare-aminte, a înțeles ce i se cere și s-a întristat foarte tare, „căci avea multe avuții”, spune Scriptura. El era foarte legat de avuțiile sale, era prea înrobit lor, prea slab în voință ca să se rupă de patima ce l-a cuprins. Era ca sămânța cea bună, care, căzută între spini, prinde rădăcină dar repede este înăbușită și nu rodește; multele sale averi erau spinii care se îndesau împrejurul inimii sale.

Mântuitorul nu condamnă bogăția în sine și nici nu condamnă pe cei bogați pentru faptul de a fi ca atare, ci condamnă lăcomia față de cele pământești, efemere și neglijarea valorilor esențiale în adevăratul sens al cuvântului. El nu consideră drept un păcat bogăția în sine, tot așa cum nu consideră un merit sărăcia în sine. Ca paranteză aș vrea să precizez că o astfel de eroare va crea la începuturile creștinismului secta „ebioniților” care, făcând o apologie nenuanțată a sărăciei, va ajunge în mod jalnic să considere ca fiind rea atât creația lui Dumnezeu cât și lucrarea omului. Revenind, săracii înșiși pot fi victime ale lăcomiei și ale înrobirii față de bunurile materiale. Bogatul, prin contactul său mai direct și constant cu bunurile pământești, este mult mai expus pericolului de a se înrobii; iar prin faptul că aceste bunuri pot fi folosite pentru satisfacerea patimilor de tot felul, el se află în cel mai mare pericol de a cădea în aceste patimi; Sfântul ap. Pavel zice, în I Tim 6,10 că „iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor” și că lacomul de avere este un „închinător la idoli (Ef 5,5)”. Repet, însă, că și săracii pot și ei să fie lacomi și iubitori de arginți.

În cele ce urmează, am să vă povestesc o mică și deosebit de frumoasă istorioară, din care vom putea surprinde mai bine aspectul bogatului care își iubește bogăția mai mult, chiar, decât propria sa viață, fie duhovnicească, fie trupească:

Închipuiți-vă un vapor imens izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului și începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg și caută să se țină la suprafață; altul se agață de un butoi, altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă și înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună imediat mâna pe vâsle, stătea să încarce barca cu tot ce apuca de pe vasul care se scufunda. Care dintre aceștia este în pericol mai mare? Care piere în modul cel mai jalnic? Cel care pare în siguranță piere în chipul cel mai de plâns, cel din barcă, cel care cară lucruri de pe vaporul naufragiat. Și-a încărcat câțiva saci cu pâine, pe urmă începe să care lăzi cu vinuri. Ia cam tot ce-i cade la mână: haine, pături, cearceafuri („sigur îmi vor trebui vreodată”, își zice). Tot uitându-se ce îi lipsește, îi cad ochii pe candelabre aurite și argintării. Nici acestea nu sunt de lăsat în urmă. Mai ia putini cu brânză, pește, butoaie cu ulei („Toate îmi trebuie” ). Sunt cufere, saci cu bani - „Totul se încarcă, nici vorbă”. Cum să lași atâtea scaune elegante, măsuțe lustruite, fotolii îmbietoare, dacă poți să le iei? Așadar, în barcă! Barca se va tot îngreuna, se va cufunda și mai mult. Mai are omul nevoie de cărți, pentru că altfel cum să treacă timpul până ajunge la țărm? Și viorile, fluierele sunt bune ca să mai treacă vremea - le luăm și pe ele. Barca ajunge să fie plină ochi, abia mai plutind din cauza încărcăturii.

„Cam atât”, își zice omul, și ia în sfârșit loc în barcă. Dar tot n-are stare: „au mai rămas atâtea, nu-i păcat de ele?” Se întoarce, mai ia câte ceva - „acum chiar că ajunge”. Vaporul se scufundă. Omul începe a vâsli, cu părere de rău pentru lucrurile pierdute. Cu cât se apropie de țărm, cu atât realizează că apa îi pătrunde din ce în ce mai mult în barcă. Începe să scoată apa afară. Mai vede un om ce ar vrea și el să se salveze intrând în corabie, dar omul nostru mai repede l-ar ucide decât să-i facă loc. Vântul se ridică și valurile se fac tot mai mari. Acum, omul trebuie să se gândească serios să scape cu viață și începe a arunca afară din barcă atât apa, cât și lucrurile adunate. Începe cu cele mai ieftine, apoi cele mai scumpe. Bietul, a obosit încărcând, iar acum nu mai are putere să le ridice din nou să le poată arunca în mare. Și apa va crește încet - încet, și va înghite barca și tot ce-i în ea, cu tot cu omul dintr-însa.

Vedem de aici cum e viața, cum e sfârșitul celor fără vreo măsură, fără vreun etalon după care să se ghideze în viață.

„Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu!” Aceasta a spus Hristos, la plecarea tânărului, ucenicilor săi. Nu a spus că e imposibil, ci că este foarte greu. Exemple de oameni bogați bineplăcuți lui Dumnezeu ne dă chiar Sfânta Scriptură: Avraam era foarte bogat, dar credința l-a legat de Dumnezeu, nu de avere. „Sunt pulbere și cenușă” striga Avraam din mijlocul bogățiilor sale (Fac 18, 27). Chiar și dreptul Iov, era extrem de bogat, dar multa sa avere nu l-a împiedicat să se smerească și să fie ascultător și răbdător lui Dumnezeu, atât în fericire cât și la necaz.

Bogăția nu este rea în sine, așa cum nimic din ceea ce a lăsat Dumnezeu pe pământ nu este rău. Rea este însă legarea omului cu sufletul de avere. Rele sunt patimile pe care bogăția le aduce cu sine și/sau le hrănește: desfrânarea, lăcomia, mândria, disprețul față de semeni, uitarea de Dumnezeu. Sunt, după cum am arătat și mai sus, puțini care reușesc să se împotrivească ispitelor, să fie stăpâni (în sensul duhovnicesc al cuvântului) ai bogățiilor lor. 

„Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu.”(v. 25) Trebuie să precizăm că termenul folosit de Mântuitorul, cămilă/ camilă are, pe lângă sensul cunoscut al animalului, și un sens mai puțin cunoscut, acela de odgon gros (funie groasă ) cu care se priponeau corăbiile în port ca să nu le ia vântul. Înțelegem din tâlcuirile Sfinților Părinți la textul dat că despre această funie groasă vorbea Mântuitorul că e mai lesne de intrat în urechile acului decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae Velimirovici arată că aceste cuvinte au fost rostite chiar de Cel ce cunoaște slăbiciunea firii omenești și ușurința cu care sufletul se lasă ademenit de bogății, lipindu-se de pământ fără a se mai putea smulge vreodată.

„Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască?”(v. 26) La Matei este notat faptul că „ucenicii s-au uimit foarte” de răspunsul lui Hristos; de ce erau ei uimiți, ei care făcuseră ceea ce tânărul bogat nu fusese în stare să facă? Sfântul Ioan Gură-de-Aur, în omiliile sale la Matei, aduce o explicație deosebit de interesantă ce subliniază misiunea apostolică: „ucenicii nu se temeau pentru ei înșiși, ci pentru ceilalți, printre care se aflau mulți bogați. Domnul i-a trimis în lume să mântuiască oameni. Dar ce să faci pentru atâta omenire bogată dacă e aproape cu neputință să intre bogații în Împărăția lui Dumnezeu?”

„Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”(v. 27)  Domnul a cunoscut teama ucenicilor și neștiința. Nu cunoșteau încă puterea lui Dumnezeu, de aceea se temeau de lucrurile lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură-de-Aur vine din nou cu o interpretare la finele acestei pericope, deosebit de adâncă teologic ce sensibilizează profund: „Iisus, cu o privire blândă și iubitoare, a mângâiat pe cei ale căror inimi erau tulburate și a alungat suferința lor ( aceasta a vrut să spună evanghelistul prin „privind la ei”). Apoi, i-a înălțat prin cuvintele Sale, punând accentul pe puterea lui Dumnezeu și, astfel, le sporește credința”.

Hristos nu face această afirmație că ceea ce este imposibil la om e posibil la Dumnezeu doar ca să stai tu liniștit, omule, și să nu faci nimic și să lași totul în seama lui Dumnezeu. Nu, El a spus ce este cu neputință omului, cu senul că, de unde nu mai putem noi, ne asistă harului lui Dumnezeu mai mult. Dar voința noastră trebuie să fie în acord cu voia lui Dumnezeu neîntrerupt, chiar și atunci când nu mai putem, pentru că, ce nu putem noi, poate și vrea Dumnezeu în continuare.

Actualizarea

            Iată că și astăzi Mântuitorul ne cheamă la El, îndemnându-ne în această pericopă să împlinim poruncile, dar mai ales să ne desprindem de patimi, în cazul pericopei de astăzi, de avere. Când suntem în situația tânărului, prinși în iureșul banilor „sărăcia” pe care i-o cere Hristos nu mai este un „sfat”, ci o condiție sine qua non pentru mântuire. De ce pentru el sau cei ca el și nu pentru toți? Răspunsul e clar: pentru că lui averea sa îi era o piedică în urmarea lui Hristos. Când e pus să aleagă între a deveni ucenicul lui Iisus și bogăție, el alege bogăția. Extrapolând, spunem că lepădarea iubirii de avere nu este doar pentru acest tânăr, ci și pentru noi toți cei pentru care iubirea de cele pământești constituie o piedică în calea urmării lui Hristos. Pentru a ne detașa de bunurile materiale, vom înceta să le mai vedem ca rodul muncii noastre sau recompensa noastră, și să le privim ca daruri ale lui Dumnezeu. Continuând această idee, atunci când recunoaștem în bunurile materiale un dar al Creatorului, vom simți nevoia de a-I oferi și noi daruri lui Dumnezeu, ca semn de prețuire a iubirii Sale îndreptate spre noi. Tratând cu maximă seriozitate duhovnicească această problemă a raportării la bunurile materiale, să dedicăm întreaga noastră atenția pentru a face din ele cale spre culmea pe care dorea să o atingă tânărul din Evanghelie: viața veșnică.   Amin!  

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti 2008.

2. Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. D. Fecioru, PSB 23, Edtura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994

4. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Editura Teofania, Ediţia a II-a, Sibiu, 2008

Duminica a 25-a după Rusalii

Pilda samarineanului milostiv

Focșanu Marius –student, anul IV

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Preacucernice Părinte, stimaţi colegi teologi, doresc să încep prin a adresa mai multe întrebări, la care vă invit să reflectăm cu toţi şi, de ce nu, să găsim răspunsuri. Câţi dintre noi, aflând despre necazurile unor oameni pe care nu-i cunoaştem personal, ci numai din vedere, sau despre care am auzit prin intermediul cuiva, care ne-a vorbit despre dânşii şi despre care am aflat că pătimesc din cauza neajunsurilor, am considerat că trebuie să le oferim ajutorul necondiţionat, făcând abstracţie de faptul că nu există între noi şi ei o legătură de sânge? Ce înţelegem noi prin a ajuta aproapele? Prin acest termen facem exclusivităţi, particularizăm sau extindem iubirea noastră, o universalizăm, o împărtăşim, dar fără să ne prefacem?

Stimaţi colegi, societatea românească este greu încercată în această perioadă, ca urmare a tragicului eveniment petrecut în acel club bucureştean, în urma căruia au trecut la cele veşnice zeci de oameni, şi în acelaşi timp provocată să răspundă pe măsură şi nicidecum cu ură. Mulţi dintre noi am considerat că nu săvârşim păcat rămânând pasivi şi ne liniştim că nu ne facem responsabili de nenoricirea lor. Dar ne amăgim.

Nu întâmplător am formulat aceste întrebări, căci Evanghela de astăzi ne vorbeşte despre iubirea de aproapele şi ne învaţă că numai prin Iisus Hristos putem ajunge înrudiţi cu Dumnezeu şi cu omul. Voi vorbi despre o parabolă foarte cunoscută, anume Pilda bunului samarinean sau Pilda samarineanului milostiv, al cărui text îl găsim relatat în Evanghelia de la Luca, capitolul 10, versetele de la 25 la 37. Este o pildă pe care, nu mă îndoiesc, toţi o ştiţi foarte bine şi înţelegem din ea că Dumnezeu ne cheamă să arătăm iubire pentru fiecare persoană, oricine ar fi ea. Dar mă întreb câţi dintre noi îi cunoaştem cu-adevărat înţelesul, tâlcuirea?

În relatarea despre samarineanul milostiv este vorba despre una din întrebările fundamentale ale omului. Întrebare pe care un cărturar o adresează Mântuitorului Hristos: „Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,25). Problema vieţii veşnice constituia o preocupare majoră în Israelul acelor vremuri. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că învăţatul respectiv a adresat această întrebare cu scopul de a-L pune la încercare pe Domnul Iisus Hristos, de a-L ispiti pe Mântuitor, dară fără succes. Cărturar fiind, acesta cunoştea răspunsul din Sfânta Scriptură, dar era stârnit de curiozitatea răspunsului pe care îl va da Mântuitorul, care n-a studiat Biblia. Iar Domnul i-a răspuns înţelept cu...întrebarea „Ce este scris în Lege?Cum citeşti în ea?”. Iar cărturarul a răspuns, citând din Sfânta Scriptură: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Luca 10,27). Răspunsul cărturatului este corect potrivit Legii, în conformitate cu aceasta, dragostea fiind suma Legii. Domnul Iisus Hristos nu-l contrazice, ci îl aprobă: „Bine ai răspuns” şi îl îndeamnă să facă întocmai şi nu altfel.

Următoarea întrebare a cărturarului, „Cine este aproapele”?, arată că acesta nu a acţionat în spiritul Legii pe care dovedeşte că o ştia bine, căci el singur mărturiseşte că este neîncrezător, orb, ignorant şi îndoielnic. La această întrebare, Iisus răspunde cu parabola omului care a fost atacat de tâlhari pe drumul de la Ierusalim la Ierihon.

Haideţi să ne aducem aminte, pe scurt, ce ne spune pilda aceasta. Un călător, despre care nu aflăm dacă este evreu sau nu, este bătut, jefuit şi lăsat în agonie, mai mult mort decât viu. Pe lângă el trec, nepăsători, un preot şi mai apoi un levit. Aflat în suferinţă, omul atrage atenţia unui samarinean. În mod paradoxal aş adăuga, cunoscând vrăjmăşia ce exista între evrei şi samarineni. Tabloul acela cu omul rănit îl sensibilizează pe samarinean, îl umple de milă, împărtăşindu-i suferinţa. „Adevărata măsură a îndrudirii, care îi leagă pe oameni cu-adevărat, ca şi pe neamuri, nu este atât sângele, cât mila” ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Milostivirea altuia îi apropie pe oameni mai mult decât rudenia de sânge, căci toate legăturile de sânge sunt trecătoare, dar înrudirea după Duh, născută din întâlnirea dintre nevoie şi milă, rămâne în veşnicie. Pentru fraţii de sânge, Dumnezeu este numai Ziditorul, dar pentru fraţii în duh, născuţi din milă, Dumnezeu este Tată. Mila este o calitate a lui Dumnezeu. Căci a manifesta sentimentul de milă faţă de cineva înseamnă a manifesta sentimenul de înţelegere şi compasiune faţă de suferinţa cuiva, care nu trebuie să fie neapărat rudă de sînge cu noi. Stimaţi colegi, mila nu este un sentiment înjositor, cum mulţi îl înţeleg astfel. Milă nu înseamnă silă ori a ajuta pe cineva din obligaţie. Prin fulgerul milei, care loveşte inima sa, samarineanul devine „aproapele”, trecând peste toate dilemele şi primejdiile. Cu alte cuvinte, eu trebuie să devin aproapele, iar celălalt contează pentru mine precum eu însumi. Prin termenul „aproapele” nu-i includem numai pe cei înrudiţi cu noi prin sânge. Prin „aproapele” îl percepem pe cel care are nevoie de ajutorul nostru în diferite împrejurări şi pe care trebuie să-l căutăm. Aproapele nu trebuie să se reducă deci la semenul nostru. Evangheliile nici nu folosesc termenul de semenul nostru, tocmai pentru că este mult mai general şi deopotrivă mai abstract.

Or acest înţeles i l-a dat termenului milostivul samarinean, cel care îi oferă ajutor, îi tratează rănile cu untdelemn şi vin.  Mai mult decât atât, nu-l lasă în stradă, ci îl duce la o casă de oaspeţi şi se angajează să plătească toate cheltuielile de îngrijire a victimei. Pilda Mântuitorului vine ca un răspuns la întrebarea „Cine este aproapele meu?” Or cartea Leviticului, din care citează cărturatul, ne spune că aproape înseamnă a-l iubi pe celălalt ca pe tine însuţi, indiferent de legătura care există. Căci nu ne naştem aproapele cuiva, ci devenim. Această atitudine nu ţine nici de biologie şi nici de sociologie, este o purtare duhovnicească.

Fericitul Augustin (episcop, filosof, teolog şi doctor al Bisericii, recunoscut drept unul din cei patru părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigorie cel Mare) şi Origen (teolog creştin, conducător al Şcolii din Alexandria) au interpetat alegoric această pildă a Domnului Iisus Hristos şi l-au identificat pe samarineanul milostiv cu Însuşi Mântuitorul, iar untdelemul este mirungerea, adică iconomia Sfântului Duh, în vreme ce vinul reprezintă Euharistia, adică iconomia Fiului. Origen a văzut în victima căzută pe Adam, iar Legea este preotul care a trecut pe lângă acesta nepăsător, după cum în levitic i-a identificat pe profeţi. Acelaşi Origen a asemuit rănile celui căzut cu lipsa de ascultare a lui Adam, iar casa de oaspeţi a fost văzută drept Biserica, care îşi deschide larg uşile pentru toţi, credincioşi şi păcătoşi deopotrivă. Promisiunea samarineanului de a se întoarce pentru a achita chelutielile aferente îngrijirii victimei este văzută, tot într-o intepretare alegorică, drept a doua venire a Mântuitorului. Dealtfel, tema căderii lui Adam, plasată simetric faţă de Bunul Samarinean şi răscumpărarea prin Iisus Hristos, a fost intrumentată inclusiv de Sfântul Ioan Gură de Aur. Ambrozie al Milanului a văzut în cei doi dinari daţi de Samarinean cele două Testamente ale Sfintei Scripturi. Alţii au văzut în cei doi dinari cele două căi prin care suntem mântuiţi, postul şi rugăciunea.

Parabola este aşadar o alegorie, o interpretare pe lângă text, or trebuie să trecem dincolo de sensul literal al textului, pentru a o tâlcui aşa cum se cuvine. Părinţii Bisericii au văzut parabola la dimensiunea istoriei universale, căci omul care zace pe marginea drumului este imaginea lui „Adam”, adică a omului în general, devenit victimă a tâlharilor. Omul zace neajutorat pe marginea drumului istoriei, iar Dumnezeu Însuşi a devenit aproapele său prin Iisus Hristos. Măsura apropierii dintre oameni este oferită de Domnul prin pilda evanghelică a Samarineanului Milostiv. Ea, măsura apropierii, este oferită şi nicidecum impusă, pentru că mântuirea nu este o silire, ci o ofertă milostivă din partea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp o acceptare de bunăvoie din partea omului.

Actualizarea parabolei este evidentă dacă o aplicăm la dimensiunea societăţii contemporane globalizată. Preotul şi levitul şi-au văzut de drum mai degrabă de teamă decât din indiferenţă. Cu alte cuvinte, trebuie să învăţăm din interiorul nostru să îndrăznim a fi buni. Dar putem face acest lucru numai dacă în interiorul nostru devenim buni. Marea temă a textului este tema iubirii. Aceasta atinge punctul culminant al textului. Omul neajutorat are nevoie de iubirea mântuitoare dăruită de Dumnezeu, pentru ca şi el, omul, să devină iubitor de aproapele. E limpede, stimaţi colegi, că avem nevoie de Dumnezeu, care se face aproapele nostru, pentru ca şi noi să putem deveni aproapele. Cu alte cuvinte, viaţa veşnică la care aspira cărturarul nu se dobândeşte numai ştiind Legea, ci şi aplicând-o. Pilda pe care ispititorul de lege a priceput-o atât de puţin cuprinde toată istoria omului şi deopotrivă a mântuirii noastre.

Îndemnarea Mântuitorului, de a face întocmai cum spune Legea, înseamnă a nu ne preface (aşa cum s-a prefăcut cărturarul şi aşa cum şi noi de cele mai multe ori ne prefacem, cunoscând oameni care pătimesc, „tâlhăriţi într-un fel sau altul de nedreptăţile vieţii”, aşa cum spune Părintele Constantin Coman), a nu rămâne pasivi la nevoile aproapelui, a nu fi nepăsători, a avea o atitudine creştinească, a manifesta compasiune şi a oferi sprijin concret. Prin ceea ce facem, viaţa noastră trebuie să fie o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, chiar dacă lumea de astăzi, cu tentaţiile ei, ne îndeamnă să ne cheltuim viaţa altfel, în distracţii şi destrăbălare. Or Biserica, stimaţi colegi teologi, ne cere curăţie trupească şi sufletească şi ne vorbeşte de post şi cumpătare. Închei citându-l pe Mitropolitul Antonie Plămădeală, care spune că „iubirea aproapelui nu e opţională, ci o poruncă”. Dacă nu îndeplinim această poruncă, putem păţi exact ca bogatul nemilostiv, care s-a dus în iad pentru că uitase de porunca iubirii. Prin samarineanul milostiv, Iisus Hristos a lăsat în istorie definiţia aproapelui şi a generozităţii, opusă egoismului. Amin

Bibliografie

Ioan Berar,                  Pildele Domnului Iisus Hristos, Editura Papirus, Oradea, 1999.

Nicolae Buzescu,           Parabolele şi învăţăturile Mântuitorului Hristos, Editura Axia, Craiova, 2004.

Constantin Dron,         Parabolele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Editura Saeculum: Vestala, Bucureşti, 1998.

Joachim Jeremias,       Parabolele lui Iisus, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.

Lois Rock,                    Pilde ale Mântuitorului Iisus Hristos, Editura Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 2004.

Iosif Trifa,                    Din pildele Mântuitorului, ediţia a 5-a, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

Mihai Sidei,                  Pildele şi minunile Mântuitorului, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001.

Joseph Ratzinger,         Iisus din Nazaret, traducere din limba germană de Alexandru Mihăilescu, Editura Rao, 2010.

Antonie Plămădeală,    Tâlcuri noi la texte vechi, Editura Sofia, Bucureşti, 2011.

Sf. Nicolae Velimirovici,Predici, ediţia a 2-a, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, în româneşte de Anca Sârbulescu.